Omul nu e propria sa creatie

Într-un hol însângerat, diva sta şi cugeta
La o viaţă şi-ontrebare, la săgeata vieţii sale
Pe-un scaun vechi de lemn, lâng-o masă lucitoare,
O divă sta şi cugeta asupra vieţii sale.

"Cine m-a creat pe mine să mă ia acum cu el!"
Privea nedumerită oglindea cea din fier.
Dar fierul se topi, însângerat şi el
"Divă blândă, fină, e cel de sus, din cer"

"Dumnezeu!" răspunse diva, sărutându-şi palmele
"Greşit!" răspunde oglinda, încercând la fel,
"Dar cine ?" întreabă diva, întunecată.
"Altul mai sus de tine", se topi din fier.

"Am muncit o viaţă pentru corpul ăsta,
Suflet întors şi răsucit, dar gânduri măsurate
Sunt eu, căci m-am creat, ori din căi înalte
Cine-ar mângâia a altui om pagină de carte ?"